Nichita Stănescu | Cinco poemas

Nichita Stănescu (Ploiești, 1933 – Bucarest, 1983) es uno de los poetas más importantes del pasado siglo. Para Stănescu, la poesía nacía siempre de una revelación y el lenguaje no era más que el material con el que se hacían los poemas. El poeta no era, pues, muy diferente del pintor, el escultor o el arquitecto, y las palabras no se concebían como simples manchas bidimensionales o sonidos carentes de cuerpo, sino como elementos que flotan en el espacio mental del poeta y que este manipula en la creencia de que “un contenido magnífico, misterioso, revelado, puede dar lugar a una forma igualmente magnífica y revelada”.

El humor, lo imprevisible, las transgresiones lingüísticas presentes en sus primeros libros van evolucionando hacia una poesía de carácter metafísico en la que el ser humano y su incapacidad para comprender su propia experiencia ocupan el lugar central.

Traducción y nota de Abraham Gragera

DORMIR Y DESPERTAR

Como no entendía nada ni tú tampoco, pensé que éramos lo mismo. Nos confesamos el uno al otro nuestro más oscuro secreto: que existíamos... Pero eso fue en la noche y oh, al alba, qué terrible visión: desperté, mi cabeza contra ti, tú, el rubio, el almiar, el trigo. Y pensé: Señor, ¿yo qué clase de pan seré ahora, y quién lo comerá?

OMNUL ȘI TREZIA

Fiindcă nici eu nu-nțelegeam nimic și nici tu am crezut că suntem de-o seamă. Ne-am mărturisit unul altuia cel mai tainic secret, - acela că existăm... Dar era noapte și, vai, dimineața, cumplită vedere, m-am trezit cu tâmpla pe tine galbenule, snopule, grâule. Și m-am gândit -Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind și eu, și pentru cine?

EN EL ERIAL DE PIEDRA

Debería existir un altar también para el traidor. Y para los cobardes y las putas debería existir una iglesia, una iglesia donde hallar consuelo… Ah, voy dejando de ser, no de golpe, no con altanería, sino paso a paso, tantos pasos como hay en este mundo, tanta falta de iglesias como hay en este mundo justo aquí, en este erial… No hay iglesia para orar por la flor que se marchita… Alma, dime, ¿dónde podrá rezar el conejo tiroteado y dónde verterá su lágrima herrumbrosa la escopeta del cazador muerto? ¿Tendrán las piedras pisoteadas por ruedas y caballos algún dios de las piedras, algún dios solo suyo? Y si lo tienen, ¿en qué iglesia de piedra se arrodillarán, con sus rodillas de piedra, las piedras?

ÎN LANDA DE PIATRĂ

Ar trebui să existe şi pentru trădători un altar Şi pentru laşi şi curve ar trebui o biserică, o biserică spre alinare… Ah, încep să nu mai fiu, şi nu dintr-o dată măreţ ci rând pe rând câte rânduri sunt pe lumea asta, câte absenţe de biserici sunt pe lumea asta chiar în landa aceasta… Nu există biserică pentru rugăciunea ofilirii florii… Unde, suflete, să se roage iepurile împuşcat şi unde să îşi plângă lacrima de rugină puşca vânătorului mort? Oare pietrele pe care calcă roţile şi caii, au ele vreun Dumnezeu al pietrelor? Şi dacă au un Dumnezeu al lor în ce biserică de piatră stau în genunchi de piatră, pietrele?

INJUSTICIA

¿Por qué oír y por qué tener oídos para oír? ¿Tan pecadores somos como para necesitar esperanzas —para la belleza— ojos —para la ternura— piernas —para correr—? ¿Tan infelices somos como para necesitar amar? ¿Tan inestables como para prolongar, mediante el nacimiento, nuestra fea tristeza y nuestro amor febril?

NEDREPTATE

De ce să auzim și de ce să avem urechi pentru auz? Atât de păcătoși să fim noi încât să fim nevoiți să avem speranțe, pentru frumusețe și pentru duioșie, ochi și pentru alergare, picioare? Atât de nefericiți să fim noi încât să trebuiască să ne iubim. Atât de nestabili să fim noi încât să trebuiască să ne prelungim prin naștere tristețea noastră urâtă și dragostea noastră înfrigurată?

METEORITO LENTO

Presentí que el dios, sin respirar, dormía donde más azul era el cielo. Como espermatozoides radiantes y morosos, cruzaron unos cuantos meteoritos las estrellas fijas. Quién sabe cuándo nacerá otro mundo y cómo será este, qué trágicas leyes, qué costumbres dormirán entonces donde más azul sea el cielo. Ya nos lo anunciará el cometa, ya barrerá, con su prodigio, el cielo. Y nosotros, entonces, más inútiles y desamparados, con desesperación levantaremos templos.

METEORITUL LENT

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie undeva în părţile mai albastre ale cerului. Ca o spermă luminoasă şi leneşă, câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe. Cine ştie când se va naşte o altă lume, şi în ce fel va fi aceea, ce legi tragice şi ce obiceiuri altele vor fi fiind cândva în părţile mai albastre ale cerului. Dar aceasta ne-o va vesti cometa când cereşte va şterge cerul, iar, noi, din ce în ce mai inutili şi mai părăsiţi vom construi cu disperare temple.

EL DADO

Te veo porque existe el ver, te oigo porque existe el canto, te huelo porque hay flores, te abrazo porque hay brazos, te sigo porque existen las sendas, porque existen los ángeles, te aguardo, te alumbro porque hay luz, te acaricio porque hay campos, te como porque existe la hierba, te añoro porque existe el dolor, te llamo porque tienes un nombre y, sobre todo, te pierdo, ah, te pierdo porque hay pérdida.

ZARUL

Eu te văd pentru că există vedere, te aud pentru că există cântec, te miros pentru că există flori, te îmbrățișez pentru că există brațe, te merg pentru că există drumuri, te sper pentru că există îngeri, te răsar pentru că există lumină, te mângâi pentru că există câmpuri, te mănânc pentru că există iarbă, te dor pentru că există rănire, te chem pentru că ai un nume, și mai ales te pierd, ah, te pierd pentru că există pierdere.